Anul Nou este ziua care marchează atât sfârşitul de an, cât şi începerea următorului an calendaristic.
Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie — noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ la miezul nopţii) — cu petarde şi artificii; rudelor, prietenilor şi cunoştinţelor li se fac urări de noroc şi sănătate şi se urează „La mulţi ani!”.

Mai mult sau mai puţin conştienţi, în noaptea de Anul Nou repetăm ritualuri moştenite încă din Antichitate, care au rezistat peste timp, chiar dacă unele s-au mai modificat, iar semnificaţiile ne scapă. Forţa tradiţiei este atât de mare încât chiar şi cei care de regulă râd de superstiţiile băbeşti nu prea se încumetă să nu ţină cont de ele.

Celebrarea începutului unui nou an este cea mai veche dintre sărbătorile cunoscute astăzi, având o vechime de peste 4000 de ani. În jurul anului 2000 i.Hr., vechii babilonieni sărbătoreau Anul Nou în momentul apariţiei lunii noi după echinocţiul de primăvară, care cădea de regulă în perioada 23-25 martie, după actualul calendar. Începutul primăverii era o dată logică pentru a începe un nou an, fiind un anotimp al renaşterii, al semănatului şi al înfloririi. Sărbătoarea dura 11 zile, iar petrecerile erau dezlănţuite, babilonienii întrecându-se în extravaganţe faţă de care chefurile moderne par de-a dreptul liniştite, după cum afirmă unii istorici.

În societăţile primitive ciclul vietii (pentru că pe atunci încă nu exista conceptul de „an“) avea la bază ideea de anotimpuri, fie că acestea aduceau zăpada, fie că aduceau pur şi simplu ploile, ce anunţau începutul unui nou anotimp, în care natura reînvia. Prin urmare, în vechile civilizaţii noul an era sărbătorit în general undeva în jurul perioadei ce corespunde azi primăverii.

Caesar a împărţit anul în 12 perioade, care au fost de atunci cunoscute drept luni şi pe care le-a numit după diverşi zei romani. Prima lună a anului a primit numele „ianuarie“, după zeul Ianus. Acesta era unul destul de neobişnuit, fiind întruchipat ca având două feţe, una cu barbă, cealaltă fără. Se spunea că datorită acestei însuşiri unice Ianus putea privi în acelaşi timp şi înainte şi înapoi. Numele zeului era cinstit la riturile de trecere şi la fenomenele de tranzitie şi de obicei i se aduceau ofrande atunci când barbaţii deveneau majori, când aveau loc căsătorii sau în timpul recoltelor. Ianus era venerat ca fiind zeul porţilor şi al uşilor şi, pentru că şi atunci, ca şi acum se considera că uşa închisă vechiului an se deschide pentru noul an, Caesar a considerat că aceasta zeitate era cea mai potrivită pentru a marca prima luna din an.
Romanii au continuat să serbeze Anul Nou la sfârşitul lunii martie, dar, cum conducătorii imperiului aveau o adevărată pasiune să modifice calendarul, acesta a ajuns să nu mai corespundă cu anul solar.

Pentru a restabili sincronicitatea, în anul 153 i.Hr., Senatul roman a decis ca anul nou să înceapă la 1 ianuarie, dată arbitrară, care nu mai avea legătură cu renaşterea naturii. 1 ianuarie era însă ziua de după alegeri, când noii consuli erau instalaţi în funcţie. Aşa se face că numele lunilor septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie - ale căror denumiri provin de la cifrele şapte, opt, nouă şi zece - să nu mai corespundă cu locul pe care îl ocupă în noua înşiruire a lunilor.
Calendarul a mai suferit diverse modificări, astfel că, în anul 46 i.Hr., Iulius Cezar a fost nevoit să pună din nou ordine în calendar, iar pentru a-l aduce din nou în pas cu mersul soarelui, el a lăsat anul să dureze 445 zile. La romani, celebrările, numite Calende, durau trei zile, timp în care oamenii îşi făceau daruri simbolice - dulciuri şi miere pentru a avea pace, aur şi bani pentru prosperitate, sau felinare pentru un an plin de lumină.

Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocenţiu al XII-lea. Înainte de această dată, Crăciunul avea rolul începutului de an nou. În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun; astfel, această zi este dedicată Fecioarei Maria. În acelaşi timp, în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca 2,21) tăierea împrejur şi botezul, potrivit religiei iudaice, a pruncului Iisus — la fel şi în bisericile evanghelice. În biserica ortodoxă, la 1 ianuarie este şi ziua Sfântului Vasile, episcop de Cezareea Cappadociei.

Revelionul: La cumpăna dintre ani, de obicei se stabileşte bilanţul realizărilor şi trebuie lasate în urmă toate cele rele, cum se spune. În gândirea populară în noaptea de Anul Nou se reia ciclul cosmic, se restabileşte ordinea în întregul univers.
Revelionul nu este altceva decât un ceremonial funerar al Antichitatii geto-dace, ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a primului zeu al omenirii, Anul, şi a timpului calendaristic cu care se confunda, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie. Timpul obiectiv, care curge spre infinit, liniar şi fără întoarcere, este oprit, după 365 de zile, şi intors, precum ceasornicul, de la început. Întoarcerea simbolică a timpului în noaptea de Revelion a fost asimilată cu moartea divinităţii adorate, iar reluarea numărului zilelor, cu naşterea acesteia.

Gaesti Online

Share | |