Găeşti, judeţul Dâmboviţa, Romania - Istoric

Prima menţiune documentară despre oraşul Găeşti datează din 19 iulie 1498, de pe timpul lui Radu cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul, care "întăreşte ocina Găeştiului mânăstirii Râncaciovului". După 67 de ani (mai precis la 4 ianuarie 1565), se dă din Bucureşti un alt document de către Petru Voevod "domn a toată ţara Ungro-Vlahiei, fiul lui Mircea Voevod, prin care parte de nord a oraşului-care pana nu demult se chema Răduleşti, si se întindea de la Răstoaca până la râul Făget - se da ocina lui Stoica cu fraţii săi Ciolan si Dumitru si lui Radu cu fraţii săi Oprea si Stepan, cu fii lor câţi le va da Dumnezeu". În primul dintre aceste documente sunt pomenite doar două sate (cartiere): Vaideeasca si Straosti. Ca şi alte oraşe din ţara noastră, Găeştiul se dezvolta destul de lent si acest fapt este pe deplin explicabil.

Economia naturala care predomina in orânduirea feudala nu oferă condiţii materiale si spirituale care sa favorizeze o dezvoltare rapida. Principala piedica in dezvoltarea oraşului o constituie moşierii pe latifundiile cărora era aşezat. Intre ei se da o lupta pe viata si pe moarte pentru acapararea de noi proprietăţi, folosind orice mijloc, fie cumpărarea, fie înrudirea pentru zestre, fie dezmoştenirea si acapararea etc. Lupta "care pe care" se da nu numai intre boierii găeşteni, ci şi intre ei si monastirea Cobia, care îsi avea moşia de jur împrejurul oraşului. Aceasta situaţie se crease încă de la 15 martie 1608, când Radu Şerban, Domnul Ţării Româneşti, a întărit satele Cacoveni, Călugăreni, si Broşteni acestei mănăstiri. Se cunosc nenumărate conflicte între mănăstirea amintită si boierii din Găeşti care aveau si diferite ranguri, pricini de care se ocupa chiar divanul sau domnul tarii, ba de cele mai multe ori era amestecat si mitropolitul. Neînţelegerile invite dădeau multa bătaie de cap si Isprăvniciei de Vlaşca mereu prezenta in cercetarea si soluţionarea lor. Asemenea conflicte sunt consemnate si după 1800 când continua sa ia amploare. Intr-un document de la 1777 găsim menţionate satele care alcătuiau comuna Găeşti si numărul lor de locuitori. Pe atunci Gaestiul începuse sa devina localitate urbana. Avea in componenţă satul Catane alcătuit din 74 de case si care avea 282 de locuitori, 113 bărbaţi si 149 femei. Apoi se vorbeşte de satul Găeştii de Sus care avea 128 de case si 699 locuitori din care 346 bărbaţi si 353 femei. Mai sunt consemnate satele Găeştiul de Mijloc cu 38 de case si 157 locuitori, 78 bărbaţi si 79 femei si Găeşti Târg cu 44 de case si 166 locuitori, 82 bărbaţi si 84 femei. In total 284 de case cu 1284 locuitori. Din cauză că oraşul s-a dezvoltat spontan şi in funcţie de principalele ocupaţii ale locuitorilor lui (care erau agricultura, meşteşugurile legate de ea si comerţul), Găeştiul a avut si pe alocuri se mai vede si azi, un aspect urbanistic necorespunzător. Era situat pe o întindere prea mare si doar centrul lui-situat pe şoseaua naţională-şi câteva străzi mai bine amenajate ii confereau un oarecare aspect urbanistic. De altfel şi unii călători străini, care au vizitat ţara noastră in secolul trecut caracterizează Gaeştiul ca "un popas cu căsuţe de lut, acoperite cu paie si având in fereşti hârtie pusa in loc de geamuri. Fumul iese prin acoperiş si in jurul focului stau copiii, lângă părinţii lor, aproape golaşi" (Von Sturmen).

Dezvoltarea lentă a oraşului este întrerupta de salturile pe care le face in perioada după ce devine provizoriu capitala judeţului Dâmboviţa ca urmare a incendierii Târgoviştei de către turci, în timpul războiului turco-austriac (1736-1739). În aceste condiţii trebuia sa se facă faţă noilor cerinţe sporite economice si administrative. De asemenea, o alta perioada de dezvoltare mai rapida o cunoaşte in timpul cat a fost reşedinţa Isprăvniciei de Vlaşca. După 1832 când prin regulamentul organic se hotărăşte ca in toate judeţele de pe Dunăre, capitalele sa se stabilească in oraşele de pe bătrânul fluviu in scopul întăririi apărării la graniţa cu turcii, Gaeştiul cunoaşte o perioada de stagnare, pierzându-si mult din importanta pe care a avut-o. Spre sfârşitul secolului, cronicarii însemnau despre Găeşti ca se compunea din trei suburbii: Cătanele, Găeştii de Sus si Găeştii de Jos si ca avea o populaţie de 2470 locuitori, din care câţiva evrei. Pe atunci, existau la Găeşti 12 străzi: Catanele, Mandrila, Găeştii de Sus, Vaideeasca, Bobeanca, Fusescu, Uliţa Gării, Strada Noua, Cioflecu, Straosti, Strada Targovistei si Strada Bucureşti. Aici era reşedinţa judecătoriei de ocol si a medicului de arondisment al plăşilor Cobia si Dâmboviţa. Mai sunt consemnate o staţie telegrafica, o staţie de cale ferata, 2 şcoli primare urbane (una de băieţi si una de fete) instalate în localul cumpărat de comuna cu 70.000 lei de la D.R.Cordescu. Se mai indica existenta unei mori de apa si a uneia de aburi, organizarea a doua târguri anuale (20 iulie si 8 septembrie) si se face menţiunea ca in Găeşti, in afara de grâu si porumb, se produce cel mai bun tutun din România. Tutunul de aici era de altfel cunoscut de mult în străinătate.

Pentru a completa imaginea oraşului este necesară menţiunea că străzile erau nepavate, pline de noroi când ploua, luminate cu 5-6 felinare. Instituţiile oraşului nu erau grupate în centrul lui, şi nici nu erau nişte clădiri impunătoare. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dă o atenţie deosebită învăţământului, culturii, industriei, comerţului şi sănătăţii. Perioada este marcată de două mari evenimente: războiul de independenţă şi răscoalele ţărăneşti din 1888 la care Găeştiul participă activ. În primul deceniu al secolului următor se construiesc: spitalul al cărui prim director a fost un humuleştean, strănepot al lui Ion Creangă, doctorul Nicolae Ionescu şi care l-a condus până la pensionarea sa (1939) şi cazărmile în 1908. Primul război mondial paralizează activitatea târgului, care cade sub ocupaţie germană (1941). După război urmează o perioadă de avânt. Exproprierile ce se fac după 1920 îmbogăţesc patrimoniul de stat, se înfiinţează un gimnaziu (1942), se construiesc două şcoli primare şi Banca Franco-Română. Apar primele publicaţii literare, primele asociaţii culturale, dar, în ciuda eforturilor susţinute ale unor generaţii entuziaste, nu s-a reuşit să se construiască un local destinat culturii. Unii întreprinzători de la sate îşi construiseră case la Găeşti. În timpul celui de-al doilea război mondial, Găeştiul îşi trăieşte ultimii ani de târg sărac, lipsit de perspective de dezvoltare datorită mentalităţii proprietarilor funciari care credeau în destinul exclusiv agrar al localităţii. Averea comunei, raportată Subsecretarului Avuţiilor Publice la 4 aprilie 1941 este cuprinsă în 24 de rubrici ce conţin următoarele:primăria, poliţia, şcoala nr.1 şi 2, abatorul de vite mari şi mici, localul de încasare a taxelor la oborul de vite, o latrina în piaţa de alimente, cantonul de la bariera Piteşti, un bordei al postului de pândă, monumentul eroilor, cinci biserici, trei petice terenuri de cultură şi fâneţe la Potop, dobândite prin succesiune liberă pe urma defunctului Ştefan Ioniţă fără moştenitori, terenul pentru târgul săptămânal donat de locuitori (2 ha), islazul comunal, trei cămine de casă prin desfiinţarea Societăţii demobilizaţilor (1943), două terenuri virane pe strada Mihai Viteazul, un cămin de casă (unde s+a construit actualul liceu), 76 de puţuri cu tuburi de ciment, două zidite din piatră, unul cu ghizduri din lemn şi o fântână in piaţa publică. Puţurile sunt amplasate pe cele 18 străzi. Primăria mai dispunea de 4 pompe aspiro-respingătoare. N-au fost inventariate aici bunurile aparţinând unor foruri centrale: Depozitul de fermentare a tutunurilor, Cazărmile şi Banca Franco-Română. Averea este evaluată la 9.416.516 lei, în care aproape 4 milioane reprezintă numai bisericile construite de enoriaşi. O dată cu înlăturarea monarhiei şi proclamarea republicii, la 30.XII.1947, România a intrat într-o altă fază a dezvoltării sale. În iunie 1948, la Găeşti, s-au naţionalizat 15 unităţi economice, trecându-se în proprietatea statului mori, prese de ulei, mijloace de transport, depozite de cherestea, magazine şi clădiri. Astfel, apare în economia oraşului, sectorul socialist. Propaganda comunistă de atragere la socialism a gospodăriilor ţărăneşti mici şi mijlocii s-a intensificat pe măsura sprijinului acordat de stat. Cooperativa agricolă de producţie din Găeşti ia fiinţă în 1956 cu un număr de 27 de familii care posedau 64 ha de pământ. În 1962, anul încheierii cooperativizării agriculturii în ţara noastră, erau înscrise 1774 de familii, cu 1032 ha teren.

O dezvoltare economică cunoaşte oraşul Găeşti după anul 1967 , când, în condiţiile noii organizări teritorial-administrative aparţine judeţului Dâmboviţa, că oraş de gradul II. Aceasta înseamnă încetarea existenţei lui anonime, şi intrarea într-o mare competiţie a bunurilor materiale, înscriindu-se astfel pe orbita oraşelor industriale. S-au construit întreprinderi specializate: Întreprinderea de Utilaj Chimic Găeşti, Întreprinderea de Frigidere Arctic, Uzina de Produse pentru Construcţii. Dezvoltarea industrială a oraşului a avut o influenţă pozitivă asupra gospodăriei comunale. După 1960, lungimea străzilor creşte cu 10 km (39 km din care 36 km de străzi sunt electrificate şi 30 km modernizate). Reţeaua de apă se extinde pe o lungime de 19,8 km. Numai în anul 1976, s-au distribuit 1693 mc de apă, din care 523 mc pentru uz casnic. Lungimea reţelei de canalizare a atins doar 13,4 km (este pe cale de extindere). De asemenea, s-a dezvoltat şi modernizat transportul în comun, lungimea traseului fiind la ora actuală de 73,5 km.

Sursa: Wikipedia